Portret. Personaj. Poveste

Drumul de la PORTRET la POVESTE, trece invariabil, prin PERSONAJ, deoarece atunci cand ne aflam in fata unui portret, instinctiv avem tendinta de a identifica un personaj si de a-i contura o poveste. Fiecare portret este,de fapt, un fragment de poveste – traita sau inchipuita de artist si remomorata senzorial, ca o destainuire, pe panza.
Despre portret putem spune ca reprezinta o dubla dezvaluire – pe de o parte, cea a subiectului, a modelului iar pe de alta parte o autodezvaluire, o portretizare – fizica sau psihologica a artirstului. Nu de putine ori s-a intamplat in istoria artei ca in compozitii ample sa apara portretul artistului sau macar un detaliu care face trimitere catre autor – un detaliu fizionomic, un gest, o atitudine, o imbracare a personajului in „hainele” artistului.
Asadar, fiecare portret poarta ceva din aspectul sau din personalitatea artistului – o urma sau o umbra a sa, pentru ca inainte de a privi in jur, privesti in sine, in interiorul tau iar felul de a te vedea influenteaza felul in care vezi lumea inconjuratoare.
Atunci cand vorbim despre autotoportret, corespondenta cu realitatea este una evidenta, fidelitatea fata de natura fiind vizibila la nivelul trasaturilor fizice, fizionomice, in primul rand si apoi la cele psihologice, arta comtemporana fiind preocupata de temele interioritatii si subiectivitatii.
Ceea ce vedem in acesta expozitie se poate inscrie in aceste tendinte, fie ca vorbim despre pictura, desen sau sculptura.

 


Lucrarile semnate de Elena Stanescu Surdu stau sub semnul iubirii. De altfel, multi dintre cei o cunosc, o asociaza cu numele unei expozitii trecute, dar nu uitate: „A locui in iubire”, nume care s-a transformat, dealtfel, intr-o deviza. Evident, nu este vorba depre sensul propriu al verbului a locui, ci despre a-ti gasi locul si de a-ti odihni sufletul, in / cu sentimentul de iubire, de a te invalui in acest sentiment, dupa cum el invaluie toate lucrarile sculptoritei.
O cunosc pe d.na Elena Stanescu Surdu de cativa ani si , inca de la inceput, am fost fascinata de cateva contradictii, care sporesc nota de mister si de apreciere, in ceea ce o priveste. Pe de o parte este vorba de opozitia dintre recele materialului – fie ca vorbim despre bronz, fie de marmura si caldura, emotia pozitiva, energia declansate de lucrari. Pe de alta parte, greutatea lucrarilor – la propriu si la figurat si delicatetea acestora. Privindu-le, ti se trasmite o emotie aparte care rezulta din sensibilitatea artistului, dar si din stapanirea acestui mestesug, in care Elena Surdu Stanescu si-a facut un nume si un renume de mai bine de jumatate de secol.
Avem in aceasta expozitie 4 lucrari de sculptura si doua desene, imprimate pe panza.
Doua dintre portrete – „Marina” si „Boby” sunt realizate cu o atat de mare atentie la detalii, incat se simte fidelitatea fata de natura, fata de model, insa si afectivitatea ce leaga artistul de acesta, emotia fiind transferata materialului. Pe de alta parte, sculptorita a reusit sa confere lucrarilor tactilitate, acestea atragandu-te, parca si chemandu-te sa le atingi, sa le simti…
Un alt portret care se detaseaza usor de figurativ, ramanand totusi in aceeasi sfera, este „Inima mea e o pasare” ce aduna, simbolic, doua dintre preocuparile definitorii ale sculptoritei: iubirea si zborul, teme la care a revenit in mod constant in ultimii ani: iubirea pentru ca pare sa fie energia vitala a vietii si zborul care e visare, eliberare, inaltare deasupra tuturor si chiar deasupra propriului eu.
Cea de-a patra lucrare de numeste „Gandul – Clipa” si este o metafora, daca vreti o insumare a ideilor, conceptelor ce definesc arta Elenei Surdu Stanescu. Gandurile ce anima fiinta si care zboara libere in univers, precum pasarile, dandu-i energia si motivatia de a se misca, de a crea si Clipa care este atat de efemera si totusi, atat de persistenta, in minte si in suflet.
Iar ceea ce ne ofera, prin aceste sculpturi, Elena Stanescu Surdu ar fi tocmai aceste doua concepte: Gandul ce este nestatornic si de necuprins si Clipa ce devine nemiritoare prin actul creatiei.


Florin Barza ne aduce, in acesta expozitie, o suita de 8 portrete – 6 desene si doua picturi in ulei, lucrari ce fac parte din seria „Omagiu muzicienilor”.
Am avut ocazia sa ii admir lucrarile din acest ciclu si – suprapunandu-le peste Festivalul Enescu care tocmai s-a incheiat, ofera o imagine completa, frumoasa – atat auditiv cat si vizual, despre ceea ce inseamna muzica pentru suflet. De altfel, avem chiar un portret al lui George Enescu, pe care l-am alaturat celui al lui Sergiu Celicidachi – doua nume „sonore” la propriu si la figurat pentru muzica romanesca, in lume.
Potrete de muzicieni aduce , dupa cum spuneam, 8 portete care, la o prima vedere, iti creaza senzatia de instantanee, de capturi dintr-o performare, o interpretare artistica a acestora; au forta si, totodata, frumusetea si naturaletea asociate muzicii. Fie ca ne referim la dirijori, sau la interpreti la diverse instrumente, personajele lui Florin barza emana putere si delicatete, in egala masura. Senzatia de veridic, de spontaneitate, reiese din atentia acordata de plastician in redarea detaliilor, de la fizionomie, maini si pana la intreaga gama de gesturi, de atitudini. La lucrarile in carbune atitudinea este care care primeaza, in cadrul compozitiei iar personajul este atat de maiestuos conturat sau reprezentat, incat orice element contextual ar fi de prisos.
La uleiuri, culoarea confera o caldura si o sensibilitate aparte , creand in jurul personajul o aura ce ii amplifica trairea asociata momentului interpretativ.
„Omagiu muzicienilor” este nu doar o portretizare a artistilor, ci este o explorare si o exteriorizare a trairilor interioare a acestora; o surprindere atenta, elaborata a personalitatii lor, Florin Barza dovedindu-se a fi, o data in plus, un plastician desavarsit al atitudinii si psihologiei comportamentale

 


Gheorghian Radu este cel care, prin lucrarile expuse, ne poarta prin intreaga inlantuire tematica, de la portret la poveste, trecand prin personaj.
Compozitiile sale sunt fragmente de viata, rupturi din cotidian, ce au, insa, prinse in ele frumusetea si naturaletea activitatilor de rutina, surprinse in scenele de gen.
Putem vedea, in lucrarile lui Radu Gheorghian, eleganta liniilor si sensibilitatea expresiei, mai ales in portetele fetitelor, pentru care model a fost chiar copila plasticianului.
Lucrarea „La piata” suprinde atat de natural o femeie ingandurata. Este atat de incarcata emotional acesta imagine, incat starea personajului spune intreaga poveste, devenind astfel elementul central al lucrarii. Nu fizionomia este cea care primeaza, ci starea personajului, gama de trairi interioare ce impovareaza femeia care pare impasibila la tot ce se intampla in jurul ei. Si totusi, deloc lipsit de importanta, contextul este plin de viata, de energie. Atmosfera pietei, agitatia specifica este redata si chiar amplificata cromatic, prin culorii vii, puternice.
Acelasi stil il regasim si in celelalte lucrari, in care cotidianul, preocuparile curente pun in valoare personajele, definite mai curand prin starea specifica, prin indeletnicirea respectiva, valorificarea interioritatii acestora.
Lucrarea „Doi batrani” mi se pare de o sensibilitate aparte. Ea infatiseaza doi varstnici, care, desi impreuna, unul langa altul, pare sa ii desparta o lume intreaga. Fiecare retras in coltul lui, in lumea lui, departe de lumea mare, a celorlalti, pare sa isi depene amintirile si grijile fara a-l stringheri pe celalalt. Culorile calde lasa privitorului senzatia ca participa la un moment intim, ca ar trage cu ochiul, sau ar intra nepermis, pentru o clipa, in viata si in sufletul lor.
Portretele sunt, dupa cum se vede ale unor oameni dragi, din familie sau apropiati ai artistului.
Vedem, insa, intr-una dintre lucrari, unui batran mester, gasit prin muzeul satului, dedicat, intru totul mestesugului sau. Dicolo de particularitile fizionomice, de o frumusete aparte, cred ca artistul s-a regasit in dedicarea mesterului si de aici, poate, sarguinta de a-l reprezenta cu sensibilitate, cu naturalele.
Daca in cazul scenelor de gen atmosfera sau starea personajului era cea care predomina compozitia, in cazul portretelor lui Gheorghian, detaliile fizionomice devin primordiale. Se simte analizarea cu atentie a subiectului, fidelitatea fata de natura si redarea acestora in concordanta cu realitatea, pe care o impregneaza cu propria sensibilitate artistica si umana.


La portretele lui Alexandru Dragos, ceea ce atrag,e de la prima vedere, este forta cu care exprima toata gama variata de emotii umane: tristete, resemnare, suparare, ingandurare, melancolie si, foarte rar, din cate am vazut eu, emotii pozitive, cum ar fi bucuria, fericirea.
Folosindu-se de o diversitate de culori, el reuseste sa aseze pe panza nu doar fizionomii diferite, ci adevarate psihologii umane a caror expresivitate este potentata de varietatea nuantelor pe care le foloste din abundenta. Se poate vedea la Dragos Alexandru aplicarea culorii in tuse dese, puternice si vibrante, in egala masura. Efectele vizuale obtinute astfel, sunt la fel de puternice, de brute, de reale si nedisimultate, precum insasi trairile sufletesti. Privind portretele lui, privesti in interiorul acestora si, involuntar, starea personajului devine punctul dominant, de atractie al lucrarii.
De multe ori, Dragos Alexandru a reprezentat, sub diverse forme, regele Mihai, in perioada actuala a acestuia. Portretizandu-l, artistul a ales o ipostaza sobra a acestuia, uneori meditativa, semn ca artistul, portretist prin excelenta,studiaza indelung subiectul, inainte de a-l reprezenta, alegand din diversitatea de ipostaze pe acele care ii confera un anumit statut personajului.
In cazul autoportretului, el se vede pe sine de cele mai multe ori sceptic, intrebator si chiar neincrezator, insa, mereu , in priviri cu o curiozitate si o dorinta de a descoperi mereu ceva nou.
Dincolo de cele doua exemplificari, portretele lui sunt, cel mai adesea, ale oamenilor simpli, a caror expresivitatea, insa, ii transforma in personaje memorabile. Lucrarile lui sunt mai mult decat o reprezentare a fizionomiei, sunt o privire in interorul fiintei si scoaterea la lumina, a trairilor interioare, asftel portretele devenind mai curand o reprezentare exterioara a unei realitati interioare.

 


Marian Petre aduce in acesta expozitie 3 lucrari care pot fi vazute si intelese ca niste priviri curioase, intrebatoare, in interiorul nostru si in jur; o raportare la sine si la mediul inconjurator, la lumea in care traim si care, invariabil, modeleaza lumea noastra interioara – forul nostru interior.

Ceea ce este de remarcat la Marian Petre este acesta evidentiere a spatiilor si a materiilor: gol – plin, lemn – metal; interior – exterior.
Intalnim la el mai mult decat o potretizare; o privire in interiorul fiintei – la propriu si la figurat. Retelele metalice din jurul personajelor sunt asemenea mastilor care imbraca fiinta umana, plasand-o in contexte diferite, pastrand insa, sau facand vizibil interiorul, acel ceva car, dincolo de trasnformarile de suprafata, ramane imuabil.
Cea mai elocventa in acest sens este lucrarea „Homo Virtualis” care este o trecere, un transfer de la normal, de la fiinta ancorata intr-o realitate cotidiana, catre una virtuala; insasi reteaua metalica cu care artistul si- a imbracat personajul, reprezinta acapararea normalitatii, un trasnfer de la lumesc, uman, la virtual, de la fiinta vie, reala catre cea artificiala.
Cea de-a doua lucrare se numeste „Atemporal” si merge pe aceeasi idee de depasire a conditiei lumesti si aspirarea catre esenta, catre spirit, catre puritate; o debarasare de lumesc si o ascensiune catre celest.
Sculptorul Marian Petre lucreaza indeosebi, in lemn, metal si nu in ultimul rand , in piatra. Lucrarea „Transfigurare” are o poveste ce se pierde in timp, in perioada anilor de studii, in urma cu 30 de ani. Reprezinta ideea de trasformare a omului supus experientelor vietii, mai mult sau mai putin pozitive; felul in care omul – pus fata in fata cu sine si cu viata, se transforma, devzvoltand mereu alt eu si, totusi, in esenta, acelasi.. Transfigurare este despre trecerea din starea normala catre una de dorit, catre atingerea luminii si a perfectiunii.


Constantin Tanislav aduce, in aceasta expozitie, lucrari ce se înscriu in doua cicluri diferite, atat ca perioada de realizare, cat si ca maniera sau stil de realizare. Pe de o parte, avem doua autoportrete din care se poate vedea foarte clar ca pictorul este preocupat, înainte de toate, de a reda trasaturile de personalitate, si apoi cele fizionomice. La primul autoportret sau „Portretul pe zid” Constantin Tanislav a folosit acrilic pe carton, reconstituind textura unui perete si simuland, chiar, degradarea survenita in urma vremii si vremurilor.

Cel de.al doilea autoportret, precum si lucrarea „Brancusi si muza” sunt realizate in ulei sau acrilic, pe carton. La aceaste lucrări se vad si se simt tusele energice, contrastele puternice, jocul de lumini si umbre, ce, impreuna, creaza efecte vizuale deosebite
Transpare, in aceste lucrari, importanta pe care artistul o acorda, in primul rand, tehnicii de lucru, iar apoi, imaginii sau mesajului transmis, reusind, astfel, sa creeze efecte artistice si vizuale de impact.
Celelalte 3 lucrari se incriu in aria preocuparilor din timpul facultatii si fac parte din ciclul denumit „Liquid”, care s.a axat pe simbioza dintre materii, daca le puten numi asa, reactia corpului uman la schimbarea mediului (aer-apa), valorificand expresivitatea chipului si scotand in evidenta diferite emotii, cum ar fi disperarea, in cazul lucrarii „Liquid”, suspansul sau asteptarea asociate plutirii intr.un mediu nenatural, artificial si de aici trimiterea catre mediul virtual, prin reprezentarea pixelilor, in compozitie, in lucrarea „Wet”. Tot portret, cu numeroase implicatii semantice si stilistice, este lucrarea „Chip” ce face trimitere catre chipul christic, cu intreaga suita de stari si emotii asociate.


Eugen Vasile Iovan si-a facut un nume si un renume din felul in care reda expresivitatea chipului uman si aduce detaliul in prim-plan, dominand compozitia. Fata in fata cu lucrarile lui, privesti omul nu in ansamblu, ci in detaliu, asemenea uitatului prin lupa, atunci cang fiecare trasatura completeaza anatomia unei fizionomii, a unei persoane.
Portretele lui sunt o harta a chipului uman ce expima, in detaliu, expresivitatea acestuia.
Ochiul de cele mai multe ori este personajul central al lucrarilor, la fel si mana, care sustine compozitia la propriu si la figurat. Pentru Eugen Iovan fizionomia reprezinta un izvor nesecat de inspiratie. Chipul uman, fata de care se apropie atat fizic, dar si artistic , cu insufletire, cunoaste o expresivitate deosebia in lucrarile lui.
In lucrarile sale nu intalnim o abundenta cromatica, deoarece nu culoarea este cea care da forta lucrarilor, ci minutiozitatea detaliului. Fiecare linie conteaza si completeaza acest tablou al trairilor vizibile pe chipul uman. Tuse vibrante, temperamentale si o cromatica pe cat de simpla, pe atat de puternica, dau portretelor o vigoare aparte si te atrag, nu doar sa le privesti, ci sa le simti, sa le descifrezi.
Privite de aproape, ai sentimentul ca intri in pielea personajului – la propriu. Ansamblul de trasaturi contureaza, atat fizic, dar si philogologic, profilul unui personaj…de Poveste!
Eugen Iovan alege ca subiecte pentru lucrarile sale persoane apropiate siesi, prieteni sau chiar membri ai familiei iar uneori se foloseste pe sine, ca model. De altfel, in acesta expozitie avem un autoportret in care atentia acordata studiului si redarii detaliului fac din lucrare o etalare a expresivitatii umane.

 


7 artisti plastici pun in valoare PORTRETUL, fiecare intr-o maniera personala: unii explorand interioritatea personajelor, subliniind trairea interioara a acestora, altii scotand in evidenta expresivitatea chipului uman, in diverse contexte.
Paralela de la interior la exterior, de la o stare interioara, la alta, trecand prin intreaga gama de emotii umane, de la culoare la nonculoare, apoi, in cazul sculpturilor, de la gol, la plin, de la un material la altul, de la figurativ catre nonvigurativ sau, chiar, abstract, fac din acesta expozitie o etalare a expresivitatii umane, simtite si redate sub o diversitate de forme si stiluri.

Prezentarea expozitiei  Portret. Personaj. Poveste, de Mimi Necula , la Centrul cultural pentru UNESCO „Nicolae Balcescu”, sector 4, Bucuresti.

afis Portret - Copy

Imagini de la vernisaj:

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: